luni, 16 aprilie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Scarlat Murguleţ



Scarlat Murguleţ a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1866-1867 şi a avut gradul de maior.
Scarlat Murguleţ s-a născut în anul 1831. El a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeţi, înfiinţată în Moldova, în anul 1845. În anul 1851, a absolvit cursurile organizate pentru cadeţi, obţinând gradul de sublocotenent. După trei ani, în 1854, a fost avansat la gradul de locotenent şi a intrat în flotila moldoveană, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcţia de comandant al punctului Ismail, din anul 1856 având gradul de căpitan.
În anul 1860 a avut loc unirea flotilelor celor două Principate Române (Moldova şi Muntenia), după care căpitanul Murguleţ a fost numit comandant al punctului Galaţi. În anul 1865, este avansat la gradul de maior, fiind desemnat pentru a ocupa funcţia de ajutor al colonelului Constantin Petrescu, comandantul Flotilei Române. La data de 11 februarie 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murguleţ a preluat comanda Flotilei Române pe care a deţinut-o pentru o perioadă de numai un an, până la 17 martie 1867.Printr-un decret din 17 martie 1867, maiorul Murguleţ s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri. În aprilie 1867, a fost rechemat în armată, fiind numit şef al Batalionului al 9-lea din Corpul Grănicerilor, cu reşedința la Bolgrad.

luni, 2 aprilie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Constantin Petrescu



Constantin Petrescu, a fost un colonel român, care a deţinut funcţia de comandant al Flotilei Române între anii 1864-1866

Constantin Petrescu s-a înrolat în cadrul Flotilei din Muntenia cu gradul de locotenent, fiind printre primii ofiţeri ai flotilei muntene. A fost numit la comanda uneia dintre cele trei canoniere intrate în dotare în anul 1845, deţinând şi comanda superioară a întregului grup de canoniere.
Numele său este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850, Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, iar Constantin Petrescu, care fusese înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor Române şi unirea flotilelor din Muntenia şi Moldova într-un singur corp, printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 22 octombrie 1860, căpitanul Petrescu a fost numit în funcţia de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deţinut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 având gradul de maior.
Pentru mai bine de un an şi-a întrerupt activitatea în flotilă, fiind numit în funcţia de prefect al judeţului Brăila, după care la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. După aproape un an, la data de 27 decembrie 1863, el a fost desemnat pentru a ocupa funcţia de comandant al Flotilei Române, funcţie pe care a deţinut-o până la data de 11 februarie 1866. În această perioadă, a fost înaintat la gradul de colonel în anul 1865.

marți, 21 februarie 2012

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Dimitrescu-Maican





Nicolae Dimitrescu-Maican a deținut funcția de comandant al Flotilei Române în trei rânduri (1874, 1877 și 1879-1888) şi a avut gradul de general.



Nicolae Dimitrescu Maican s-a născut în anul 1846. El a fost primul român care a urmat studii de specialitate la Școala Navală din Brest (Franța), în perioada 1863-1865. După absolvirea cursurilor școlii franceze, a obținut gradul de sublocotenent și a mai rămas doi ani în Marina Franceză, fiind îmbarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart".
În anul 1867, s-a reîntors în România, fiind avansat în 1868 la gradul de locotenent și numit comandant al navei "România". Este înaintat apoi la gradul de căpitan (1870) și i se încredințează comanda navei "Ștefan cel Mare", în 1871. La data de 1 ianuarie 1874 a fost avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată în funcția de comandant al Flotilei Române, deținând această funcție doar până la 10 decembrie 1874.
După o perioadă de trei ani în care a funcționat ca ofițer de stat major al Marinei, la data de 1 aprilie 1877, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda Flotilei Române, iar apoi la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat (formate din 16 tunuri și 12 mortiere de 120 mm). În această din urmă calitate, el s-a distins, la 7 noiembrie 1877, în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct. Pentru activitatea sa, maiorul Dimitrescu Maican a fost decorat cu Ordinele "Steaua României" și "Coroana României". Și de această dată a condus Marina Militară Română o perioadă scurtă, fiind avansat la gradul de locotenent colonel în data de 1 decembrie 1877, ocazie cu care a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu.
Locotenent-colonelul Nicolae Dimitrescu-Maican revine pentru a treia oară la comanda Flotilei Române la data de 8 aprilie 1879, deținând această funcție până la 10 mai 1888, pentru o perioadă de 9 ani, care s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În cei 9 ani cât a condus Flotila Română, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost avansat la gradul de colonel (1880) și apoi la cel de general (1886). Pentru activitatea sa de organizare a Marinei Militare Române, generalul Maican a fost supranumit "ctitorul marinei militare".
În anul 1888, viața politică românească a fost zguduită de "Cazul colonelului Maican", un scandal de corupție în care au fost implicați mai mulți generali, printre care și prefectul Poliției Capitalei, generalul Radu Mihai și care a constituit (după opinia lui Constantin Argetoianu) una dintre cauzele căderii de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu. Generalul Maican a fost judecat pentru săvârșirea de acte de corupție, condamnat și degradat. A fost grațiat de către regele Carol I, care îl considera nevinovat. În restul vieții, Nicolae Dimitrescu-Maican a luptat pentru ca să i se revizuiască procesul și a obținut rejudecarea sa.
Înainte însă de rejudecarea procesului său, generalul Nicolae Dimitrescu-Maican a încetat din viață în anul 1902, la vârsta de numai 56 ani, în urma unui accident. La înmormântarea sa a participat întregul corp ofițeresc al Marinei Române în frunte cu secretarul general al Ministerului de Război.În semn de prețuire postumă, marinarii de la conducere din timpul primului război mondial au denumit o navă capturată de la ruși cu numele generalului degradat: Nicolae Dimitrescu-Maican.

vineri, 9 septembrie 2011

Comandanţii Marinei Militare Române

Nicolae Steriade



Nicolae Steriade a deținut funcția de comandant al Flotilei Române între 1860 și 1864 şi a avut gradul de colonel.


Locotenentul Nicolae Steriade din Corpul Grănicerilor a fost transferat în Marină, fiind numit comandant al bricului goeletă "Emma", cea dintâi navă cu destinație militară din Flotila Moldovei, intrată în dotare în anul 1843. Începând din acest moment a înaintat în ierarhia militară până la gradul de colonel, obținut în anul 1854. În anii următori, el a comandat nava de brandvahta "Galați", de la gura Siretului.


După realizarea Unirii Principatelor Române, în anul 1859, colonelul Nicolae Steriade a fost numit comandant al Flotilei Moldovei. Prin Decretul din 22 octombrie 1860 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a decis unirea definitivă a flotilelor din cele două principate, iar colonelul Steriade a fost numit în funcția de comandant superior al întregului corp al flotilei. El a condus acest corp de armată până la data de 27 decembrie 1863. În această calitate, s-a implicat în procesul de dezvoltare și modernizare a flotilei.

La sfârșitul anului 1863, colonelul Steriade a revenit în Corpul Grănicerilor, fiind numit în funcția de inspector al cordonului Dunării.

vineri, 15 aprilie 2011

Comandanţi ai Marinei Militare Române

Comandanţii Marinei Militare Române


Onoare şi Patrie



Colonel Nicolae Steriade 22 octombrie 1860 - 27 decembrie 1863


Colonel Constantin Petrescu 27 decembrie 1863 - 11 februarie 1866


Maior Scarlat Murguleț 11 februarie 1866 - 17 martie 1867


Maior Emanoil Boteanu 17 martie - 30 aprilie 1867


Maior Anton Barbieri 30 aprilie 1867 - 1 ianuarie 1874


General Nicolae Dimitrescu-Maican 1 ianuarie - 10 decembrie 1874


Contraamiral Ioan Murgescu 10 decembrie 1874 - 1 aprilie 1877


General Nicolae Dimitrescu-Maican 1 aprilie - 1 decembrie 1877


Contraamiral Ioan Murgescu 1 decembrie 1877 - 8 aprilie 1879


General Nicolae Dimitrescu-Maican 8 aprilie 1879 - 10 mai 1888


Contraamiral Ioan Murgescu 10 mai 1888 - 1 aprilie 1901


Contraamiral Emanoil Koslinski 1 aprilie 1901 - 1 aprilie 1909


Contraamiral Eustațiu Sebastian 1 aprilie 1909 - 9 ianuarie 1917


Comandor Nicolae Negru 9 ianuarie 1917 - 1 iunie 1918


Viceamiral Constantin Bălescu 1 iunie 1918 - 3 noiembrie 1920


Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea 3 noiembrie 1920 - 30 octombrie 1925


Viceamiral Vasile Scodrea 7 noiembrie 1925 - 13 ianuarie 1934


Viceamiral Ioan Bălănescu 13 ianuarie 1934 - 2 noiembrie 1937


Amiral Petre Bărbuneanu 2 noiembrie 1937 - 6 septembrie 1940


Viceamiral inginer Eugeniu Roșca 21 septembrie 1940 - 16 iunie 1942


Viceamiral inginer Ioan Georgescu 16 iunie 1942 - 27 martie 1945


Amiral Petre Bărbuneanu 27 martie 1945 - 10 decembrie 1946


Comandor Eugeniu Săvulescu 10 decembrie 1946 - 1 noiembrie 1948


Comandor Ioan Cristescu 15 decembrie 1948 - 25 august 1949


Viceamiral Emil Grecescu 25 august 1949 - 20 septembrie 1952


Contraamiral Florea Diaconu 20 septembrie 1952 - 13 aprilie 1954


Contraamiral Mihail Nicolae 13 aprilie 1954 - 18 martie 1959


Contraamiral Florea Diaconu 30 martie 1959 - 19 aprilie 1961


Viceamiral Gheorghe Sandu 19 aprilie 1961 - 29 noiembrie 1963


Viceamiral inginer Grigore Marteş 29 noiembrie 1963 - 4 iulie 1973


Viceamiral Sebastian Ulmeanu 13 decembrie 1973 - 21 martie 1979


Viceamiral Ioan Muşat 21 martie 1979 - 30 decembrie 1989


Amiral Mihai Aron 30 decembrie 1989 - 12 aprilie 1990


Viceamiral comandor Gheorghe Anghelescu 26 aprilie 1990 - 1 mai 1997


Viceamiral doctor Traian Atanasiu 1 mai 1997 - 1 ianuarie 2002


Amiral Corneliu Rudencu 1 ianuarie 2002 - 31 martie 2004


Amiral doctor Gheorghe Marin 1 aprilie 2004 - 13 septembrie 2006


Contraamiralul de flotilă Dorin Dănilă 3 noiembrie 2006 - 3 iulie 2010


Contraamiralul de flotilă Aurel Popa 3 iulie 2010 - prezent

marți, 29 martie 2011

Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE


Elemente componente comune ale instalaţiilor cu tubulaturi şi ale celor care folosesc sisteme similare


3. Armături. Armăturile sunt dispozitive cu rol de dirijare a fluidului pe conducte sau pentru a modifica parametrii de stare (în general debitul şi sarcina) a acestor fluide.

Majoritatea armăturilor sunt constituite din valvule de diverse tipuri: cu ventil, cu sertar, de siguranţă, etc. – când diametrul interior de cuplare la tubulatură este mai mic de 32 mm (Dn < 32 mm) valvulele poartă denumirea de robineţi.

Având în vedere rolul funcţional al armăturilor acestea se clasifică astfel :

a) armături de trecere - reglează debitul închizând parţial sau total secţiunea de trecere:
b) armături de trecere şi reţinere – permite trecerea şi reglarea debitului în sensul săgeţii neînegrite: c) armături de distribuţie

casetă de distribuţie cu trecere


casetă de distribuţie cu reţinere



d) armături de manevră - realizează schimbarea sensului de circulaţie a fluidului în instalaţie.

Armăturile de manevră sunt construcţii compacte care trebuie să aibă indicaţii pentru manevre foarte clare.

e) armături de reglaj - au rolul de a regla valorile unor parametri ai fluidului din instalaţii, fie în sensul limitării (superioară - inferioară), fie în scopul menţinerii unui parametru la o valoare fixă optimă.


f) armături ce modifică faza unui agent de lucru – în această categorie sunt incluse oalele de condens utilizate în instalaţia de încălzire cu abur.


g) coturi şi derivaţii – realizează schimbarea direcţiei fluidului pe tubulaturi


f) servovalve – sunt valve comandate de la distanţă care pot realiza o serie de cerinţe ca: debite variabile corespunzătoare rolului funcţional al instalaţiei deservite, presiuni proporţionale cu un curent de intrare, etc. – acţionarea lor poate fi făcută electric, hidraulic sau pneumatic, etc.

Instalaţii navale



NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE

Optimizarea diametrului tubulaturii în funcţie de cheltuielile de construcţie şi exploatare



La proiectarea unei instalaţii cu tubulaturi se cere ca aceasta să transfere un debit Q, la o viteză de transport v şi nelimitându-se pierderile de sarcină h, ceea ce se poate realiza cu o gamă largă de diametre d. Astfel, instalaţiile cu tubulaturi de diametre mari au pierderi de sarcină mici, cheltuieli de exploatare mici, dar cheltuielile de investiţii sunt mari.


Soluţia optimă este aceea în care cheltuielile legate de construirea şi exploatarea instalaţiei sunt minime.


Cheltuielile de construcţie depind de masa mt a tubulaturii:


mt = ρ1π×d×s×L


unde: ρ1 - este densitatea materialului tubulaturii [kg/m3]; d, s, L – diametrul, grosimea pereţilor şi lungimea tubulaturii.


Cheltuielile de construcţie C1 sunt:


C1 = k×p1×ρ1×π×d×s×L


unde: k este coeficientul de majorare a cheltuielilor de construcţie, datorită necesităţilor de montaj; p1- costul unităţii de masă de tubulatură [lei/kg]


Pentru durata de exploatare a instalaţiei 1/p ani din totalul cheltuielilor de construcţie, revine anual cota A1=pC1 [lei/an]


Considerând H sarcina instalaţiei [m coloană apă] şi σ rezistenţa admisibilă a materialului tubulaturii, grosimea pereţilor s se poate exprima, în funcţie de presiunea interioară ρfgH (rf fiind densitatea fluidului )cu relaţia:


s= ρf×g×H×d/2 ×s astfel încât se poate scrie că:



A1=k1d2 şi


k1=p×p×p1k ×g×ρ1ρfLH /2σ


Toate mărimile incluse în constanta k1 sunt independente de diametru.


Cheltuielile de construcţie pentru maşinile hidropneumatice ale instalaţiilor depind de puterea instalată:


P2fgQh/1000η [kw]


Dacă p2 [lei/kw] este costul specific al maşinilor, cheltuielile anuale de amortizare a maşinilor, A2 sunt:


A2 = p2p×ρfg×Q×h /1000×η


sau ţinând cont de variaţia parabolică a sarcinii cu debitul rezultă:


A2=k2d-5 [lei/an] unde k2=8×103p2 ρf pQ3λl /p2η


Mărimea k2 este independentă de diametru.


Cheltuielile anuale de exploatare A3 reprezintă costul energiei consumate anual prin frecări. Puterea P3 necesară învingerii rezistenţelor h este :


P3=10-3 ρfghQ


Energia pierdută anual pin frecare pentru t ore de funcţionare a instalaţiei este: E=t×P3 [kwh/an]


Notând p3[lei/kwh], costul energiei consumate, se poate scrie:


A3=k3d-5 [lei/an] unde k3=8×103p2 ρf pQ3λl /p2


Toate mărimile incluse în expresia lui k3 sunt de asemenea independente de diametru d.


Cheltuielile anuale de construcţie şi exploatare sunt minime când suma A=A1+A2+A3 este minimă, soluţie a ecuaţiei obţinută prin derivarea lui A.


Ţinând cont de relaţiile de mai sus se poate scrie:


A=k1d2+(k2+k3)d-5


Suma A este minimă pentru diametrul care constituie soluţia ecuaţiei:


∂A/∂d=0=2k1d-5(k2+k3)d-6


deci valoarea optimă a diametrului este:


Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE


Elemente componente comune ale instalaţiilor cu tubulaturi şi ale celor care folosesc sisteme similare

Instalaţiile navale au multe elemente constructive comune, dintre care: maşinile hidropneumatice (pompe şi motoare hidraulice), tubulaturile, armăturile, elemente de comandă şi control, racordurile flexibile, tancurile de depozitare şi consum, compensatoarele de dilataţie şi comprimare a conductelor, suporţii pentru fixarea tubulaturilor şi armăturilor, etc.

1) Maşini hidropneumatice. Maşinile hidropneumatice sunt dispozitive din componenta instalaţiilor navale, care au ca scop de funcţionare modificarea nivelului energetic al fluidului, ce deserveşte instalaţia respectivă, prin conversie mecano-hidraulică. După tipul conversiei maşinile hidropneumatice se clasifică în:

a) motoare hidropneumatice - unde are loc conversia energiei hidropneumatice Ph în energie mecanică Pm:

Ph= QH η → Pm= Mω


b) generatoare hidropneumatice - unde are loc conversia energiei mecanice Pm în energie hidropneumatică Ph:ω


Pm= Mω η → Ph= QH

c) transmisii hidropneumatice - unde energia mecanică Pm se transferă în energie hidropneumatică Ph şi apoi tot în energie mecanică Pm1:

Pm → η1 → Ph→ η2 → Pm1


După principiul de realizare a conversiei energetice maşinile hidropneumatice se clasifică:


- maşini hidropneumatice cu principiu dinamic de funcţionare - sunt maşinile ce utilizează energia cinetica a vânei de fluid (presiunea dinamică);


- maşini hidropneumatice cu principiu static de funcţionare - sunt maşinile la care conversia de energie se face prin modificarea volumului de lucru.


Pornind de la aceste principii de funcţionare, maşinile hidraulice utilizate pe navă se pot cataloga conform tabelului ai jos:



La bordul navei maşinile hidropneumatice sunt foarte răspândite şi se regăsesc în componenţa instalaţiilor navale într-o gamă constructivă foarte largă.


2) Tubulaturi. Tubulaturile sunt trasee realizate din ţevi de diferite tipuri, în funcţie de rolul, utilitatea instalaţiei şi natura fluidului transferat.


Preponderent, la bordul navei se întâlnesc tubulaturile realizate din ţevi de otel în variantele: ţevi laminate şi ţevi trase pentru dimensiuni mici, ţevi sudate (pe generatoare sau elicoidal) şi ţevi turnate pentru diametre mari. Ţevile din cupru şi aliajele sale, care sunt utilizate la bordul navei, se întâlnesc în special la schimbătoarele de căldura şi în locurile unde există pericol de explozie prin lovirea ţevii. Tubulatura este caracterizată de diametrul nominal DN, de diametrul interior dn şi de presiunea nominala pn. Armăturile de trecere între ţevi se execută la valoarea diametrului interior şi toate aceste dimensiuni sunt standardizate (de obicei în ţoli). Presiunea nominală pn reprezintă valoarea medie a presiunii de funcţionare a instalaţiei în timp.


Observaţie: Pe tubulaturi poate fi întâlnită şi o valoare extremă a presiunii, numită presiune maximă. În acest caz presiunea maximă reprezintă 0,9 din presiunea la care se deschide valvula de siguranţă montată pe instalaţie.


Grosimea peretelui tubulaturii s se determina cu relaţia s = s0 + b + c


unde : s0 - grosimea peretelui din considerente de rezistenţă;


b - adaos datorită subţierii la îndoire;


c - adaos ce ia în calcul coroziunea datorată lichidului transferat.


Considerând semnificaţia mărimilor: D - diametrul exterior al tubulaturii; p - presiunea maxima în instalaţie; σα- rezistenţa admisibila la tracţiune; φ - coeficient ce ţine cont de procesul tehnologic de obţinere a ţevii (j = 1 pentru ţevi laminate şi trase; j >1 pentru ţevi sudate); R - raza de curbura a cotului de îndoit, se pot determina componentele principale ale grosimii peretelui tubulaturii.


Observaţie: Tubulaturile din oţel, prin care circulă apa de mare, trebuie supuse operaţiunii de zincare, în vederea protejării la coroziune.

duminică, 10 ianuarie 2010

Instalaţii navale

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND INSTALAŢIILE NAVALE

Generalităţi. Clasificarea Instalaţiilor navale de bord

Nava este o construcţie complexă, destinată transportului de mărfuri sau pasageri, ori unor scopuri militare, cu corp etanş de formă hidrodinamică şi cu dotări deosebit de complexe (instalaţii), care îi asigură rolul funcţional.

În scopul realizării condiţiilor de siguranţa navigaţiei şi de vitalitate ale navei, orice navă maritimă sau fluvială are în structura sa un ansamblu de instalaţii de bord, caracterizate de tipul şi destinaţia navei.

Instalaţii navale de bord sunt sisteme electromecanice complexe, cu roluri bine definite în îmbarcarea şi debarcarea mărfurilor, congelarea şi păstrarea mărfurilor perisabile, asigurarea condiţiilor de trai pentru membrii echipajului, evacuarea peste bord a apelor reziduale pătrunse în compartimentele navei, menţinerea şi asigurarea vitalităţii navei, atât în marş cât şi în staţionare.

Trebuie avut în vedere ca, încă din faza de proiectare, orice sistem mecanic să fie astfel conceput, încât în exploatare să îndeplinească cerinţele impuse de registrul de clasificaţie sub a cărui supraveghere se construieşte nava, să ocupe un spaţiu cât mai redus, să poată funcţiona timp îndelungat în orice condiţii de navigaţie, să funcţioneze cu energia care se găseşte la bord şi să permită o deservire şi reparare uşoară.

Există multe criterii de clasificare a instalaţiilor navale, dar cel mai intuitiv este cel care are în vedere rolul funcţional (scopul) al instalaţiilor navale. Din punct de vedere al rolului funcţiona, instalaţiile navale se clasifică astfel:

1) Instalaţii energetice - sunt instalaţiile ce au drept scop transformarea diferitelor forme de energie aflate pe navă în alte forme de energie necesare acţionărilor propriu - zise.

La rândul lor instalaţiile energetice se clasifică după cum urmează:

a) instalaţii de propulsie - sunt instalaţiile ce obţin energia mecanică necesară propulsiei navei, din energia chimică sau atomică;

b) instalaţii energetice electrice - sunt instalaţiile ce au în componentă, ca piesă principală generatorul electric, acţionat de maşini cu ardere internă sau turbine şi produc energia electrică necesară instalaţiilor electrice de bord (in cazul în care energia electrică este utilizată la propulsia navei acestea au rolul de instalaţii principale);

c) instalaţii energetice de producere a aburului - sunt instalaţiile cu cazane de abur care transforma energia chimică (din arderea combustibilului greu) sau atomică în abur, pentru acţionarea turbinelor cu abur - în cazul în care instalaţia principală nu este acţionată cu abur se foloseşte o caldarină pentru acoperirea nevoilor bordului în acest sens;

d) instalaţiile energetice de producere a aerului comprimat - sunt instalaţiile care au în componenţă compresoare şi butelii de aer, ce transformă energia electrică în energie piezometrică înmagazinată în buteliile de aer (aerul comprimat se utilizează la bordul navei pentru lansarea motoarelor principale şi auxiliare şi totodată pentru acţionările pneumatice aflate la bord)

e) instalaţiile frigorifice - transformă energia mecanică în energie termică cu rol în obţinerea frigului.

2) Instalaţii cu tubulaturi - sunt instalaţiile care asigură transportul prin conducte şi reglarea parametrilor a unor anumite fluide, cu rol bine determinat în buna funcţionare a navei.

La rândul lor acestea se împart :

a) instalaţii cu tubulaturi aferente corpului :

-- instalaţia de balast (asigura asieta, stabilitatea şi flotabilitatea navei)

-- Instalaţia de santină (asigură îndepărtarea apelor reziduale rezultate din scurgerile accidentale sau intemperii);

-- instalaţia de marfă (asigură îmbarcarea - debarcarea produselor lichide);

-- instalaţia de prevenire şi stingere a incendiilor (are un rol bine definit în ceea ce priveşte vitalitatea navei);

-- instalaţia de alimentare cu apă (această instalaţie trebuie să asigure apa potabilă necesară consumului, apa tehnică şi apa de mare);

-- instalaţia de ventilaţie şi microclimat artificial (asigură la bordul navei condiţiile de confort pentru echipaj şi pasageri);

-- instalaţia de scurgeri şi evacuare a apelor uzate.

b) instalaţii cu tubulaturi de forţă - sunt instalaţiile prin care circulă fluide la presiuni ridicate şi ca atare conductele sunt deosebite din punct de vedere constructiv (din această categorie fac parte instalaţiile de răcire, de ungere, de lansare, de combustibil, etc.);

c) acţionările hidraulice - sunt instalaţiile ce au în componenţă maşini hidraulice (pompe şi motoare) deservite de tubulaturi prin care circulă fluide de lucru la presiuni foarte mari.

3) Instalaţii de punte – sunt instalaţiile ce asigură navigaţia şi contribuie la realizarea scopului utilitar al navei.

a) instalaţia de guvernare - are rolul bine definit de a îndeplini cerinţa de manevrabilitate a navei;

b) instalaţia de ancorare - cu rol de fixare a navei când se află în zona continentală;

c) instalaţia de salvare - asigură salvarea echipajului în caz de avarii;

d) instalaţia de manevră-legare - cu rol de fixare a navei în port în condiţii de siguranţă.

4) Instalaţii de navigaţie - asigură conducerea navei în siguranţă.

a ) instalaţiile pentru menţinerea drumului - pilot automat;

b) instalaţia pentru determinarea poziţiei navei - G.P.S.;

c)instalaţiile pentru determinarea adâncimii şi profilului acvatoriului – în această categorie intră radarele şi sondele;

d) instalaţia pentru determinarea vitezei navei – este dată şi de G.P.S;

e) instalaţia de radio-comunicaţii;

f) instalaţia de lumini de navigaţie;

miercuri, 11 noiembrie 2009

Tipuri de nave

Tipuri de Nave

In continuare voi propune unul din cele mai ample subiecte, suntem un blog care prezentam: instalatii navale, navigatie, poze cu nave dar am omis sa spunem un lucru foarte important: Cate tipuri de nave exista?, raspunsul: foarte multe tipuri, de aceea in urmatoarele articole voi incerca sa adun cat mai multe articole cuprinzant tipuri de nave, insa o scurta clasificare ar arata asa:
-- Hight speed Craft
-- Fishing Vessels
-- Offshore
-- Harbor/ocean
-- Dry cargo shyps
-- Liquid cargo ships
-- Multi hulls
-- Small waterplane area twin-hull (SWATH)
-- Surface Efect Ship (SES)
-- Hidrofoil
-- Wing in ground efect
-- Trawlers
-- Supply ship
-- Pipe Layers
-- Crane barges
-- Drill ships
-- Production platforms
-- Floating production and storage unit
-- Cable layers
-- Tugs
-- Salvage
-- Tenders
-- Floating dry doks
-- Tramps
-- Bulk carriers
-- Cargo liner
-- Container vessels
-- Barge carriers
-- RO-RO Ships
-- Refrigerated cargo ships
-- Oil tankers
-- Liquefied gas carriers
-- Passenger ships
-- Chemechal carrier
-- Liners
-- Cruse ships
-- Chross chanal feries
-- Coastal feries
-- Harbour feries
-- Submersibles
-- Warships
-- Factory ship

Fiecare din aceste subcategorii se poate împărţi la rândul ei. Această listă este după tipul navelor, dar se pot face categorii şi după modul în care se deplasează, după energia folosită pentru propulsie .... samd.